Mărturisiri ale dramaturgului MATEI VIȘNIEC în Interviuri (fragmente)
- „Scriind teatru am încercat să las mereu un spațiu de libertate cât mai mare pentru ceilalți coautori ai misterului teatral, pentru regizor și actor în special.” (Matei Vișniec, Cuvintele mele cerșesc încarnarea, cuvânt înainte la Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Pitești, paralela 45, 2004, p.5 )
- Legea mea de înaintare , când scriu teatru, este legea contrapunctului. Se ciocnesc situații absolut hilare, se ciocnesc situații absolut surprinzătoare și sunt puse în lumină contradicțiile profunde ale ființei umane. (interviu cu Matei Vișniec apărut în Dacia literară, nr 61 ( 4/2005)
- În general, de când trăiesc în Franța, încep prin a-mi scrie piesele în franceză. Imediat însă le <transfer> în română, ceea ce înseamnă rescrierea lor, de fapt. În cursul acestei noi< decantări> textul se dezvoltă, structura piesei se consolidează…Ceea ce mă obligă să revin la textul francez…Naveta între cele două limbi poate continua multă vreme, cu revelații dintre cele mai fructuoase, pentru că textul este cântărit astflel în două universuri emoționale, în două coduri de sensibilitate, ceea ce mă obligă până la urmă să fiu foarte clar și foarte cinstit cu mine însumi, adică să spun fără să trișez ceea ce vreau să spun. Între limba franceză, care este carteziană și precisă, și limba română, care este vulcanică și alunecoasă, scrierea însăși devine un spectacol în fața căruia nu încetez să mă minunez. (Matei Vișniec, Cuvintele mele cerșesc încarnarea, cuvânt înainte la Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Pitești, paralela 45, 2004, p.5 )
- Când am început să scriu teatru, în România absurdul era de fapt realitate, era la el acasă. În spațiul social al unui absurd ca mod de viață pot spune că această formulă a teatrului m-a prins, mai ales că eram în perioada căutărilor estetice, fiind foarte marcat de Eugene Ionesco și de Samuel Beckett. În România acelor ani și până la sfârșitul totalitarismului, ca să descrii viața unui om care se scoală de dimineață și se culcă seara, iar între aceste momente traversează o zi, înseamnă a face literatură absurdă. omul este supus presiunii puterii, mediului, ideologiei etc. Această ființă depersonalizată avea o gândire dublă: una spunea acasă și alta pe stradă sau la serviciu. Pentru a nu-și trăda sensul veridic al gândirii, omul se chircea în sine ca să nu fie cunoscute adevăratele sale sentimente. Toată această schizofrenie care marca societatea românească era de o asemenea absurditate încât, descriind în mod realist ceea ce se întâmpla, obțineai deja o literatură absurdă. Deci, pentru mine absurdul n-a fost chiar absurdul estetic al lui Eugene Ionesco sau al lui Samuel Beckett, a fost mai mult un absurd marcat de grotesc.Pot spune că îmi aparține această formulă estetică a gândirii perverse și de aici succesul dramaturgiei mele. (Interviu realizat de Emil Georgescu, Acolo unde îmi sunt rădăcinile , în România, am învățat să merg, în Franța am început să zbor, în „Jurnalul de Prahova”, 1.04.2007)
- Sunt un autor care a străbătut mai multe etape, de la piesele mele din tinerețe, care aveau o anumită frontieră comună cu teatrul absurd, cu teatrul grotesc, am evoluat spre piese fantastice și apoi spre piese realiste 100%, cum este aceea despre femeile violate din Bosnia. Am scris piese care sunt omagii culturale și, în același timp, un fel de introducere în universul unor oameni care m-au marcat. Am scris o piesă despre Cehov, alta despre Cioran, dar și una cu caracter istoric. Am avut timp, deci, în 35 de ani de muncă pe text, să traversez mai multe paliere ale creației (Interviu-Boicea, Dan, Nu-mi fac publicitate în „Adevărul”, aprilie 2005)
Lectura operei literare 